Un encoder incremental constă dintr-un disc de cod fotoelectric situat central, cu marcaje circulare, alternante de lumină și întuneric. Emițătoarele și receptoarele fotoelectrice citesc aceste marcaje, generând patru seturi de semnale sinusoidale, A, B, C și D. Fiecare undă sinusoidală este defazată cu 90 de grade (360 de grade pe ciclu). Inversarea semnalelor C și D și suprapunerea lor pe fazele A și B îmbunătățește stabilitatea semnalului.
În plus, un impuls de fază Z-este scos pe rotație pentru a reprezenta referința de poziție zero-. Deoarece fazele A și B sunt defazate la 90 de grade, rotația înainte și inversă a codificatorului poate fi determinată comparând faza A sau faza B. Poziția de referință de poziție zero-a codificatorului poate fi obținută prin impulsul de -poziție zero.
Unele companii folosesc sticlă, metal și plastic ca material pentru discurile lor codificatoare. Discurile de cod de sticlă au linii foarte subțiri depuse pe sticlă, oferind o bună stabilitate termică și precizie ridicată. Discurile cu coduri metalice au linii gravate direct atât cu zone traversante, cât și cu zone întunecate, făcându-le mai puțin fragile. Cu toate acestea, datorită grosimii metalului, precizia este limitată, iar stabilitatea lor termică este cu un ordin de mărime mai mică decât sticla. Discurile cu coduri din plastic sunt economice, cu costuri reduse, dar precizia, stabilitatea termică și durata de viață sunt toate inferioare.
Rezoluție-Rezoluția codificatorului este măsurată prin numărul de linii transversale sau întunecate pe care le oferă la 360 de grade de rotație. Se mai numește și scară de rezoluție sau pur și simplu numărul de linii, de obicei variind de la 5 la 10.000 de linii pe revoluție.
